Okay, ştiu că ultimele mele postări legate de piaţa de locuri de munca/greutăţile legate de găsirea unui job pe care le-am întâmpinat de câteva luni încoace nu au fost tocmai cele mai drăguţe posibile. Mi s-a reproşat limbajul cu care am abordat subiectul şi tind să dau dreptate persoanei care a făcut acest lucru. Aşa că am ales să mă calmez puţin şi să abordez subiectul cu puţin mai multă luciditate de această dată.

Facem o mică recapitulare înainte de a intra în subiect: am scris despre anunţuri, am scris despre angajatori, am scris despre neajunsurile acestora şi am scris mult prea puţin despre aşteptările mele. În următoarele paragrafe am să repar această „greşeală”. Poate că pentru voi nu este un subiect tocmai extraordinar sau demn de atenţie, poate unii veţi empatiza cu mine. Oricum ar fi, scriu rândurile acestea exclusiv pentru mine de data aceasta. Un fel de limpezire a gândurilor care îmi tot zboară printre minte. Voi scrie însă şi despre interviurile la care am fost chemată, mai exact părţile hilare/triste ale acestora. (din perspectiva mea)

Vă mai dau încă o şansă să închideţi browserul!

Okay, am să mizez pe faptul că au rămas încă doi cititori prin public şi am să construiesc următoarele paragrafe sub forma unui dialog.

Cum spuneam, în postările anterioare am reuşit să neglijez partea cea mai importantă despre care trebuia să scriu şi anume aşteptările mele de la un job. Pentru că sunt un om căruia îi place ordinea şi disciplina, am să împart discuţia noastră pe câteva categorii. Mai exact, am să grupez aceste aşteptări în diferite categorii. Avem deci: planul personal, planul satisfacţiei profesionale, planul material.

Începem cu ce e mai important. Din punct de vedere personal, ce fel de aşteptări am de la un loc de muncă? Păi să revizuim puţin situaţia mea actuală. Sunt studentă în anul 2 (da, am reuşit să depăşesc pragul, autografele după show) la Comunicare şi PR, la distanţă. De ce sunt la distanţă? Pentru că în momentul în care aplicasem la facultatea respectivă lucram şi îmi plăcea faptul că îmi câştigam banii de buzunar singură şi adunam experienţă relevantă pentru CV-ul meu. Aşa că am decis că voi continua pe acest drum. Ştiam că sunt necesare şi importante studiile superioare (mai ales pentru angajatorii din România) aşa că am decis să le fac pe amândouă în paralel. După un semestru, am decis să mă mut în Braşov din motive personale. Faptul că aveam studiile la distanţă se dovedise o mişcare destul de inteligentă din partea mea, cât despre un job, eram încrezătoare în inteligenţa, calităţile şi talentul meu, oricât de clişeu ar suna aceste lucruri. Eram sigură că voi reuşi relativ repede să îmi găsesc un loc de muncă pe măsura aşteptărilor mele. Nici măcar nu bănuiam că voi sta atât de mult timp pe tuşă. Fiind un om destul de activ, nu mi-a plăcut niciodată să stau prea mult şi să pierd timpul degeaba, mai ales de când am început să lucrez şi am văzut că îmi place. Aşa că un job era important mai ales din acest punct de vedere. Altul ar fi faptul că mutarea la Braşov pentru mine însemna într-un fel încetarea temporară a activităţilor sociale, precum ieşiri în oraş cu prietenii şi alte asemenea, dat fiind faptul că prietenii mei au rămas, majoritatea, în Cluj. Posibilitaţile de găsire a unui cerc de prieteni, de vârsta mea, erau destul de mici. Nu activam la nici o facultate din acest oraş, iar pe internet nu mai aveam nevoie să cunosc oameni noi. Cunoşeam deja destui.

Acestea ar fi cele două aşteptări pe care le aveam şi le am încă de la un job, pe plan personal. Probabil după ce mă voi angaja, voi reveni cu o postare pentru a da de veste dacă sunt dezamăgită sau nu din aceste puncte de vedere.

Dar până atunci, să trecem mai departe. Să vorbim puţin (cât de puţin se poate, bineînţeles) despre aşteptările mele din punct de vedere al satisfacţiei profesionale.

Îmi doresc o carieră. Fac această precizare, în cazul în care existau dubii până acum. Este foarte important pentru mine să îmi fac singură banii, să fiu stăpână pe un domeniu, să excelez în el, să am responsabilităţi, un scop şi un cuvânt important de spus. Nu am să trag eu concluziile, să deducă cine vrea câte ceva despre caracterul meu din ceea ce am scris aici. Sunt şi realistă. Am 20 de ani. Nu mă aştept să primesc totul acum, dintr-o dată. Sunt dispusă să lucrez, sunt dispusă să învăţ, mă adaptez uşor la o multitudine de situaţii şi sunt al naibii de optimistă, ceea ce mă face şi desirabilă din punct de vedere al grupului în cadrul căruia activez. Aşa că, mai pe scurt, ce îmi doresc de la un job? Să îmi dea ocazia să arăt ceea ce pot, să îmi valorific potenţialul, să profit de calităţile cu care m-a înzestrat natura, să îmi lase un anumit spaţiu pentru a lua decizii şi să îmi dea ocazia să îmi exprim părerile.

Domeniul? Păi, dat fiind faptul că sunt sutdentă la Comunicare şi PR, caut ceva în PR sau advertising în principal, iar dacă aceste domenii nu oferă nimic, întindem sfera căutărilor şi includem marketing (online, că din acela am mai prins la jobul anterior) şi vânzări.

Ce a urmat? Se pare că am ţintit prea sus. În provincie nu se prea găsesc joburi de PR. Prima dezamăgire. În advertising, la fel, sau dacă se găsesc se cer studii superioare, inclusiv pentru junior copywriter, post pentru care vrusesem să aplic, dat fiind faptul că mă consideram persoana perfectă pentru job. N-a fost să fie. A doua dezamăgire. Marketing? Da, dar nu online şi din nou, multe studii superioare şi multă experienţă. A treia dezamăgire. Ce a mai rămas? Ah, vânzări. Ultima variantă. Varianta care era pe listă doar dacă, doamne fereşte, celălalte picau. Aşa că am pus cv-uri. Sales reprezentative, consultant vânzări, reprezentant vânzări, relaţii cu publicul şi tot aşa.

Să vă povestesc câte puţin şi despre interviuri dacă tot am ajuns aici.

Am fost întrebată de curând la câte interviuri am fost chemată în aceste 5 luni de când caut job. Am răspuns că peste 10. Să fi fost 15? Poate. În jur de. Multe, puţine? Contează numărul? Pentru mine nu. Contează ce am învăţat în urma acestor experienţe şi cel mai important, contează că după nici unul dintre acestea nu am primit un al doilea telefon.

De ce am fost refuzată?

În unele cazuri nu eram potrivită pentru job. Ceea ce, am aflat şi eu de câteva luni încoace, poate însemna că eşti sub aşteptări sau eşti mult prea bun. Da, am fost refuzată şi pe motivul că sunt prea talentată sau am un cv mult prea bun pentru un anumit loc de muncă. Nu spun că intervievatorii nu aveau dreptate, dar eram prea dărâmată şi nu mai doream răspunsuri negative. Aşa că mă prefăceam interesată. Au fost cazuri în care am fost la interviuri şi nu am fost întrebată mai nimic despre cariera mea de până acum, dar foarte multe despre viaţa mea personală. Am aflat că e un avantaj faptul că sunt necăsătorită, pentru că multe femei căsătorite se angajează acum, iar apoi rămân însărcinate, ceea ce nu e situaţie prea bună pentru angajatori. Au fost cazuri în care am refuzată din cauza faptului că nu am studii superioare. Din păcate, am mai aflat ceva. Faptul că am experienţă nu valorează prea mult, dacă apare un alt candidat care are studii superioare şi poate experienţă mai puţină decât mine. Au fost cazuri în care nu am fost destul de drăguţă, frumoasă, elegantă sau potrivită din punct de vedere al aspectului fizic. Sunt ceva mai plinuţă, e adevărat, dar dau bine pe peliculă. Se pare însă că nu toţi angajatorii sunt de acord cu mine. Am aflat că majoritatea te întreabă ce ştii despre compania lor, dar ei nu ţi-au citit cv-ul înainte de a te chema la interviu. Am mai observat că mulţi ( mai ales cei de la companii serioase) aşteaptă loialitate din partea ta, înainte ca ei să îţi prezinte oferta lor şi condiţiile în care îşi vei desfăşura activitatea în cadrul companiei lor. Am mai fost refuzată pentru mult prea multă siguranţă de sine şi sinceritate. Da, aveam de gând să părăsesc postul dacă nu îmi oferă condiţii de avansare. Da, ştiu exact ce îmi doresc din punct de vedere profesional. Da, îmi place munca în echipa, dar nu, nu am o problemă cu munca individuală. Da, nu am studii superioare, dar învăţ rapid şi bine, muncesc mai mult ca să compensez lipsa de experientă şi îmi dau silinţa să duc lucrurile la capăt.

Nu m-au dus niciunde aceste calităţi ale mele, până în prezent.

Dar am învăţat lucruri importante. Am învăţat cum să vorbeşti la interviu, ce anume să prezinţi, cu ce defecte te poţi lăuda, cu ce calităţi nu te poţi lăuda şi mai ales, cum ar trebui să îţi construieşti imaginea. Imagine pe care o vrei impecabilă, pentru că pe internet se pot găsi o mulţime de lucruri despre tine, cu o simplă căutare pe google. Aşa că ai grijă ce scrii. Am învăţat să fiu mai sigură pe mine când vine vorba de interviuri şi pe alocuri, când e cazul, să zic nu.

Nu cred că mai e nevoie să recapitulăm, aşa că trecem la ultima parte a discuţiei şi anume aşteptările mele pe plan financiar.

E o treabă spinoasă la interviu, din câte am observat. E greu să estimezi ceea ce vor ei să audă. Încerci să găseşti suma care îi va mulţumi atât pe angajatori, cât şi pe tine. Dar eu nu cunosc sumele care se oferă în Braşov. Aşa că, pentru a arăta că nu sunt lacomă şi anumite lucruri sunt la fel de importante, ba chiar mai, ca şi banii pentru mine, am decis să le spun care a fost ultimul meu salariu. De aici se pot trage mai multe concluzii. Că vreau mai mult? Normal că vreau mai mult. De ce să fim ipocriţi şi să nu recunoaştem? Lucrez cu drag şi spor, dar nu pe un salariu derizoriu. Măcar transportul şi masa de prânz să mi le pot permite din suma respectivă. (unii nu ofereau nici măcar atât) Vreau mai mult, dar accept şi suma respectivă, dacă aceasta se va mări în timp, în funcţie de performanţele mele ( care vor fi, fără îndoială). Mai puţin? Nu, mulţumesc. Din disperare, poate. Deşi…Aş putea face un compromis. Anume: dacă jobul este într-adevăr unul bun, oferă nişte perspective, iar compania este mare şi serioasă, da, de ce nu? Altfel, e clar că nu voi accepta mai puţin. Cam asta ar fi tot.

In concluzie, şi recunosc, aceasta e partea cea mai grea, concluzia, deoarece inspiraţia mă părăseşte aproape complet până în acest stadiu, sunt încă în căutare de job. Am început să scriu scrisori de inteţie, să fac selecţii mai riguroase, mai ‘la sânge’, să îmi controlez vorbele pe internet şi să am mai multă răbdare. Habar nu am ce îşi doresc angajatorii, deşi am discutat cu câţiva, am primit sfaturi de la unii dintre ei, am citit perspectivele altora. Depinde într-un final de situaţie. Măcar sunt ceva mai înţeleaptă acum. Sper să nu mai dureze prea mult timp căutarea.

Wish me luck!