Cum promiteam în blogul trecut, am revenit cu nişte detalii, sau mai degrabă cu nişte fapte care am considerat eu că ar trebuie menţionate, nu trecute cu vederea. Bineînteles, sunt sigură ca acest blog nu va fi de mare interes celor ce nu studiază în cadrul sus numitei facultăţi, dar poate vor fi câţiva dintre voi, curioşi, care vor arunca o privire peste el.
Nu studiez de destulă vreme aici, încât să pot spune că deja cunosc toate dedesubturile şi că mi-am format o părere clară despre ce se întâmplă mai exact. Impresiile mele sunt proaspete, necopate, de aceea nu am să vă obosesc cu o părere generală asupra facultăţii, asupra felului în care sunt predate cursurile, asupra studenţilor, orarelor ş.a.m.d. Am să mă rezum în a vorbi doar despre două lucruri care mie mi s-au părut, la început ciudate, iar mai apoi au ajuns să mă frustreze.
Ca orice student etuziast, la început de drum, într-o facultate cu un anumite renume, mi-am creat falsa impresie că aici, organizarea internă este una mai serioasă, că lucrurile decurg altfel, poate puţin mai bine decât în alte părţi, că secretarele sunt mai amabile şi mai harnice. M-am înşelat bineînţeles. Momentul în care mi-am dat seama că m-am înşelat a fost cel în care am stat două ore la coadă, în faţa secretariatului, pentru contractele de studii, sosite bineînţeles cu o întârziere relativ mare, faţă de celălalte facultăţi. Momentul în care mi-am dat seama că m-am înşelat amarnic a fost atunci când domnişoara/doamna secretară m-a anunţat că minunatele noastre carnete de studenţi vor apărea probabil doar pe undeva la jumătatea lui noiembrie, anul curent. De ce mi-e atât de util carnetul de student, şi nu doar mie? Pentru că datorită lui, obţin studcardul, cu ajutorul căruia pot beneficia de nişte reduceri, mai mult sau mai puţin importante, precum ar fi gratuitate pe autobuz, sau reduceri masive la teatre şi diferite concerte. Pot însă să rezist, fără să mă plâng, ce nu pot să fac e să tac în privinţa asta şi să mă întreb dacă e normal ca într-o asemenea facultate, cu o asemenea faimă, să se întâmple astfel de lucruri. Ţin să menţionez că lipsa carnetelor de student e resimţită doar la noi, la Litere, majoritatea celor pe care îi ştiu , de la alte facultăţi beneficiind deja de minunatul act. Bineînţeles, faptul că facultatea are un număr mare de studenţi ar putea fi o scuză, pentru o eventuală întârziere, dar nu pentru o întârziere atât de mare. Mă bucur totuşi că într-un final au decis să aprobe eliberarea adeverinţelor (nu, nu dădeau adeverinţe. De ce? Pentru că nu dădeau.) cu ajutorul cărora pot să îmi fac studcardul, fără a mai avea nevoie de acel amărât de carnet.
Sunt mai mult ca sigură că aceste întârzieri şi nereguli sunt doar primele dintr-un lung şir, ceea ce trebuie să recunosc că mă dezamăgeşte profund. O fi Babeş mare universitate, mare, dar noi tot în România trăim.
Să trecem oricum mai departe, reţinându-ne un oftat sincer.
Ca orice student la Litere, am şi eu bibliografii obligatorii, pe care trebuie să le parcurg pentru mulţimea de examene care mă aşteaptă în sesiune. Aşa cum e normal, apelez la bibliotecă. Bineînţeles, îmi fac permisul şi mă întreb întâi către prima opţiune, şi anume biblioteca din cadrul facultăţii. Ce mi-a fost dat să văd m-a dezamăgit peste măsură. O cămăruţă mică, cu un dulap mult prea mic, în care sunt păstrate toate fişele cărţilor existente în bibliotecă. Are rost să vă mai spun că opţiunele sunt extrem de limitate şi că biblioteca e îngrozitor de săracă, pentru numărul ei de studenţi, în primul rând, şi, în al doilea rând, pentru faptul că e totuşi o facultate de Litere? Nu doar că sunt puţine cărţi, mai e şi faptul că sunt 2 sau 3 exemplare de fiecare, asta în condiţiile în care la secţia română principal sunt peste 150 de studenti. Despre secţia de finlandeză nu am să vorbesc, pentru ca acolo lipsa cărţilor e justificabilă şi oricum, acolo nu e un mare atât de mare de studenţi. Trecând de la o dezamăgire la alta, am renunţat să îmi mai fac sânge rău şi mi-am îndreptat paşii către B.C.U, biblioteca Universităţii. Acolo, ia ghiciţi, aceeaşi comedie: prea puţine cărţi, prea mulţi studenţi. M-a şocat secţia de împrumut, o dată ce am intrat acolo. Mă aşteptasem la o sala mare, plină ochi de cărţi, pe care abia aşteptam să le împrumut pentru a le citi. M-am aşteptat degeaba. Deşi e mai mare totuşi decât biblioteca din cadrul Facultăţii de Litere, nu prezintă nici ea o mulţime de opţiuni. A se face diferenţa bineînţeles între secţia de împrumut şi sală. Despre sală şi despre cărţile ce sunt disponibile acolo nu pot să vă spun mai nimic, doar din auzite, pentru că încă nu am vizitat secţiunea. Am auzit totuşi că e ceva mai bine dotată.
Cu ce am rămas la sfârşitul turului prin biblioteci? Cu un gust amar şi cu Letopiseţul Ţării Moldovei, a lui Grigore Ureche, în buzunar. Dat fiind că situaţia e aşa cum e, iar cărţile trebuie citite, cea mai bună variantă e scoaterea lor de pe net. Şi uite cum înfloreşte şi pirateria.
Şi după toate cele pe care vi le-am povestit, nu pot să mă abţin să nu îmi amintesc prima mea impresie din primul moment în care văzusem facultatea şi intrasem în ea. Ţin minte cât de mult mă entuziasmaseră plăcuţele pe care erau scrise toate bibliotecile existente: biblioteca de română, de franceză, de studii nordice, de japoneză, de maghiară, etc. Îmi spusesem că va fi o plăcere să pierd vremea printre o mulţime de cărţi interesante. Ca să ajung azi la concluzia că de fapt, toate acele cărţi există mai mult în imaginaţia mea, decât în cadrul bibliotecilor respective.
În loc de încheiere, am să îmi permit şi mie, şi vouă, celor care poate aţi citit, cu o fărâmă de interes, oricăt de mică, un oftat sincer, din toată inima. Pentru că mitul a decăzut.
Şi acum, ne putem întoarce cu toţii la activităţile noastre zilnice.